fotoGráfica by Madalina Basarman
fotografía y videografía profesional

I don´t LIKE!
          Astăzi m-am prins că am acumulat cca 1000 de ani de ghinion fiindcă nu am redistribuit îngerași animați, icoana care plânge sau ursulețul prieteniei purtător de trifoi sclipicios! Ce mă fac?! Am atâtea planuri de viitor și mi-am ratat viața! Nasol.
Facebook, acest tărâm al prieteniei absolute, unde cu un Like în loc de Love poți încheia relații sociale reale... nu mai vorbesc de uimirea de a constata că, cei 8-900 de prieteni care nu ratează nicio sărbătoare de-a ta, trec pe lângă tine pe stradă ca și cum nu v-ați cunoaște. Păi cum?! Tocmai ce ați celebrat 3 ani de prietenie și 300 de Like-uri. Ce oameni! Păi n-ai înțeles: nu purtai ochelarii de soare din poza de profil!
Ai postat la adresa lui! Sigur-sigur îi porți pică și de aia ai redistribuit articolul ăla cu sfaturi. Nu mă așteptam să ai așa o părere despre mine: UNFRIEND! Sau mai bine BLOCK!
Vecinul, când trece pe lângă nevastă-ta, o salută și îi zâmbește. Intri iute pe Facebook, vezi că sunt prieteni și totul devine foarte clar: au o aventură, sau cel puțin nemernicul ăla își dorește asta. I-a dat Like la poza aia în care e singură și la poza cu plăcinta. O vrea pentru el (cel mai probabil, plăcinta). Ori îl blochează din lista de prieteni, ori e cazul să discutați serios despre relație. Tu nu poți accepta un al doilea bărbat în căsnicia voastră minunată. (Fie vorba între noi, nici nu e cazul, pentru că tu nu ești bărbat de vreme ce inventezi fantome care te și bântuie). *N.a. Nici doamnele nu stau rău la capitolul imaginație, doar că ele preferă să spioneze pe termen îndelungat „rivala” deci rareori solicită acțiuni de blocare a domniței cu botic de rățușcă.
         Minunea de a-ți stoca datele personale te scutește de a-ți mai aminti data nașterii prietenului tău de o viață – ăsta da, loc călduț. În plus, primești o groază de reclame ca mesaj privat, fix pe domeniile tale de interes și nenumărate invitații pentru jocuri. LOVE!
         Cele mai grozave sunt postările cu greșeli de ortografie și cele care conțin atacuri la persoană. Viteza, domnule! E ca la cursele de mașini: după ce trec, lasă norul de praf – așa e și cu pluralul. Când nu știi câți de „i” să pui în coadă, dă-i cu praf (în ochii cititorului) și pune minim 3-4, să pară că așa vrei tu să exprimi bucuria. Intenția contează! Cratima oricum e aleatorie în paradisul Fb – tu ești om cumsecade și ponderat, nu merge să dai și cu praf și cu paiul în ochiul celuilalt, căci vezi parul (sau părul – că ai freză modernă) din ochiul tău!
Este obligatoriu să postezi și în limba engleză! Nu contează că în viața ta nu ai purtat o conversație în melodioasa limbă a lui JR Ewing, sau că nimeni din lista ta nu vorbește engleza, dă-i cu aforisme, descrieri și urări. Pari mai fancy!
         „Să moară  dujmanii mei!” – asta se rezolvă cu animațiile ce conțin ani de ghinion sau moarte subită dacă nu redistribui, însă e bine totuși să te asiguri că funcționează, monitorizându-le cu religiozitate profilurile. Am o veste neplăcută pentru posesorul de dușman online: când ai dat mesajul ăla cu lumina de Paști, din comoditate l-ai trimis tuturor și a ajuns și la insuportabilii blestemați prin gif-uri de ghinion. E posibil să fi anulat efectul malefic. Eu zic să te duci repede la listă și să vezi cui i-ai trimis.
          Like-ul din obligație / complezență este cel mai apăsător. Poartă o lume de gânduri și interpretări. „Dacă-i dau, ce spune lumea? Dacă nu-i dau, se supără!”. E ca în bancul cu iepurașul și băscuța, doar că aici e mai complicat, așa că mai bine mai meditezi asupra situației, să se mai adune Like-uri.
Reîntoarcerea la scrierea hieroglifică, acționată prin morse: pupicei, zâmbăreți, îmbrățișări, nervișori etc (musai diminutive!). Asta e cea mai bună parte din era comunicării online. Nu mai trebuie să gândești cu subiect și predicat și nici să te complici să pui cratima sau marca pluralului corect. Se rezolvă cu apăsarea repetată a pupicelului corespunzător. Ti-ti-ti-ta-ta-ta ... Like!  
         Îmi doresc o campanie Facebook ... „Ziua fără Facebook”. E ziua aceea în care scriem cu stiloul, miroase a cerneală și ne expediem gândurile în plic. O zi, în urma căreia cei dragi nouă vor găsi în cutia poștală emoție nu doar facturi și reclame. O zi în care iubim și oamenii, nu doar copacii și folosim coli de hârtie. Eu cred că ei, copacii, s-ar jertfi bucuroși dacă noi am redeveni oameni și ne-am așeza câteodată cu inimi pline de dor să le scriem scrisori celor dragi. 

(Autor: Narcisa-Mădălina Basarman, 23.04.2018)
ÎN JOIA MARE A BUCOVINEI MELE
 O dată pe an, în lumea mea de copil, se făcea liniște – o liniște solemnă, împletită cu obiceiurile sătucului de pe deal unde norii se îmbrățișau cu munții, cu legendele despre comori protejate de flăcări și suflete rătăcite care uneori reveneau în casele celor dragi. Pentru ei, de Crăciun se lasă grâu și bob pe masă iar în noaptea de Înviere se aprind lumini. Acolo grindina se alungă cu lumânarea de la Paști, aprinsă pe pragul casei și belșugul gospodăriei se sporește cu crenguțele sfințite aduse de Florii. Pentru toate există o rugăciune și o zi în care nu ai voie să încalci regulile.Bunica alerga de colo-colo, aruncând din când în când ochii pe ceas – astăzi mergem la Denii, când citește părintele doisprezece Evanghelii în doisprezece limbi. M-am așezat cuminte pe laița de lângă plită, cu tălpile pe lemnele din ladă, așteptând cu nerăbdare să înceapă ritualul meu preferat. Într-un căpăcel de borcan se topea ușor un capăt de lumânare. Era adusă de la Biserică!      Bunica, grăbită, îmi întinde un bețișor cu un capăt înfășurat în vată, ca o făclie în miniatură, râzând domol, îmi repetă repejor cum se mânuiește și se apleacă peste un teanc de cărticele de unde scoate cea mai minunată alcătuire de foi: Prohodul. Astăzi facem repetiție, căci mâine seară, la lumina gălbuie a lumânărilor, vom cânta toți la Sfânta Biserică. Cu mânuța tremurândă de grijă și emoție, apuc oul fiert, călduț și încep să înșir puncte de ceară pe coaja albă, trăgând din când în când cu ochiul la bunica, pentru a fi sigură că fac cum trebuie. „În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase...”, începe să cânte încetișor, cu voce tristă și duioasă, încurajându-mă să cânt cu ea.

    Lângă plita încinsă din căsuța cu ferestre mici ce dau spre toloaca pustie se țesea o lume a noastră, o lume cu răspunsuri ce cuprindeau întreaga esență a omenirii. „Așa cum faci în Săptămâna Mare, așa vei avea tot anul”, de aceea este bine să postim și să tragem clopotele – căci doar acum ne este permis să urcăm în clopotniță. Ce loc fascinant! ... Să poți privi uriașa limbă de metal, aducătoare de sănătate în familia celui care ține de frânghia roasă de vreme, cum lovește în pereții săi răsunători.

     La asfințit, coborâm dealul pe ulița șerpuită, mărginită de case. A plouat ieri, așa că mergem prin livezi, trecând zăvoarele. Din când în când, privim în spate să nu vină dulăii de stână a lui Arseni, că se mai dezleagă „pujlili și sar la picioare”. Se aud lătrând gros și amenințător, în timp ce ne curățăm încălțămintea de iarba cea nouă a anului. Mi-e frică, însă bunica mă asigură că nu vom păți nimic, căci mergem la Biserică și Maica Domnului ne apără.

   Porțile cele mari din lemn sculptat sunt larg deschise și ne înfățișează coasta în vârful căreia domnește frumoasă, albă, ca o șoaptă de pace, biserica satului. Urcăm în liniște, făcându-ne cruce din loc în loc, rugându-ne pentru cei ai casei... Din fața bisericii, se vede mărul cel bătrân din livada noastră, loc din care, mângâind zarea cu privirea, trimit mereu o rugăciune către Baba (străbunica Ioana) și bunicul Filip. Ușor, norii cei groși se spulberă și lasă loc cerului roșiatic să ne cuprindă – se trag clopotele.În fiecare an urc același deal, al păcii pentru mine și ai mei, fără întrebări inutile, fără teamă și fără gânduri apăsătoare. Atunci și acum, Săptămâna Mare lasă loc sufletului să îngenuncheze în lumină pentru a mai urca o treaptă a liniștii.    

(Narcisa-Mădălina Basarman, 05.04.2018)

 

PENTRU CĂ EU SUNT TU
  Pentru cuvântul nerostit și pentru atunci când cerul nu-și pudrează orizontul cu puful îngerilor neîntâlniți...
 Pentru când vuiește tăcerea vreunui răsărit de departe și mai ales pentru atunci când munții tăi par să se afunde într-o zare necuprinsă...
 Pentru gândul ajuns la răscrucea celor patru zări, în așteptarea îmbrățișării celor patru suflete, sorbind din conversațiile fără de cuvinte...
  Pentru atunci când amintirea pare să alunece pe crengi cu promoroacă, pe aripa pleoapei fagilor îndepărtați...
  Pentru atunci când îmi auzi bătăile inimii în primul fulg de zăpadă din zori, pentru toate zilele, pentru toate culmile nestrăbătute încă, pentru toate aripile pe care mi le-ai dăruit din trupul anilor tăi,  pentru ca astăzi eu să fiu tu și zborul meu să poată fi mai înalt decât al tău...
  Pentru întreaga ta lume așezată la poalele lumilor mele, pentru poienile înverzite așternute în calea mea, din pacea rugăciunilor tale fierbinți pentru ca nicicând să nu-mi fie rece și întuneric. Pentru curajul izvorât din brațele tale în toate chemările mele..
  Pentru că astăzi este sărbătoarea cea mai mare, Tata! Astăzi nu trebuie să îți urez nimic, căci din sufletul tău a luat ființă lumina sufletului meu, astfel că muzica visărilor tale devine ritm al valsului meu...
 Pentru că eu sunt tu, știu că vei avea grijă ca vremea să nu pășească apăsat pe anii ce stau să se aștearnă cuminți nu în calea ta, ci alături de tine, așa cum alături îți stă și inima mea.
Astăzi turnăm bucurie în pocale de timp, ne așezăm în jurul mesei celor șapte scaune și închinăm pentru tine!

La Mulți Ani, Tata! Să ne trăiești, iubitul nostru, iubit! Maica Sfântă să te ocrotească mereu! 

 

(Autor: Narcisa-Mădălina Basarman, 19.01.2018)

 ANITA, CIPRIAN ȘI RAZELE LOR DE SOARE

Te provoc să-ți pun capac!

          Ea, de o frumusețe aparte, aparent lipsită de griji însă diferită de restul fetelor de vârsta sa. Nedeslușită le era străinilor această strălucire a unei înțelepciuni regăsită în izvoarele de munte – cristalină și totodată cu unde repezi, însă cu zâmbet zglobiu și reflexii aurii de lumină.

        El, ușor arogant, cu viața așezată pe rafturi concrete, dezinvolt dar de neatins, mereu acolo însă inabordabil, un burlac captivant căruia i se țesea viitorul, fără a avea habar.

        Pentru Anita, a-l cuceri a fost o provocare ce, fără ca niciunul să anticipeze, a creionat temelia lumii lor de după. Ciprian, într-o zi a privit orizontul simțind că îi lipsește EA. S-au sfărâmat lumi, s-au ridicat ziduri în care mai apoi au apărut ferestre, căci înflorirea nu le era deplină fără a completa mănunchiul razelor de soare.

Cafeaua cu aromă de destin

       Diminețile noastre, ale tuturor, încep în aburul aromat al licorii grozave însă unora li se creionează întreaga viață învăluiți în începuturile anunțate de o banală ceașcă de cafea.

Pentru Ciprian, rațiunea de a fi a căpătat deodată o altă paletă de culori, neexteriorizându-se în continuare, a luptat cu sine și cu întreaga lume de a menține noțiunea de „acasă” în pace, netulburată de intemperiile problemelor de-afară. Taciturn în momentele grele, un stâlp de granit al familiei sale, protejând comorile lui de umbră și vifor însă nelăsând cuvintele să zugrăvească trăirea.

     Câtă zbatere, câtă așteptare și câte iluzii … an după an, tratamente și planuri, speranțe și tot pe-atâtea răni rostite sau mute, culminau cu inelul anual de logodnă ce parcă pecetluia un nou început în curajul de a continua așteptarea.

     Viața lor împreună a început între zidurile unei cafenele iar prevestirea celei mai mari bucurii după ani de frământări, a sosit în același mod. Fetița mijlocie și-a anunțat prezența!

    Un bărbat adevărat nu declară, ci demonstrează! …și a demonstrat, căci și bărbații plâng câteodată … în hohote. Picătura aceea de viață, carne din carnea visurilor sale, minunea lor se înfăptuise și se numea Sara Sofía.

    Pentru unii, un deceniu însemnă o clipire de pleoape, pe când pentru alții înseamnă o întreagă lume. Aceștia sunt ei, împletind zilnic bucuria în buchete și adunând amintiri create cu grijă, căci cele trei fetițe scriu zilnic file dintr-o poveste doar de ei cinci știută, căci unul pentru celălalt sunt unicitate, viață și lumină, sunt „Soare”.

      În casa lor, am înțeles că sintagma „tinerii de astăzi” este doar o generalizare nefondată, căci delicatețea, puritatea și responsabilitatea surioarei celei mari te lasă fără cuvinte, privind sclipirea din tonul vocii sale, în timp ce leagănă mezina familiei. De la Sara am aflat geneza lui Moș Crăciun, și am mai aflat că dincolo de politețe și eleganță, familia lor este o infinită și molipsitoare sursă de bucurie.

(Autor Narcisa Mădălina Basarman, 12.01.2018) 
CUVÂNT DE MULȚUMIRE


      Există momente în viață când emoțiile se rostogolesc peste cuvinte, când trăirile se duc de-a valma peste gânduri iar acestea din urmă se așază cuminți, în tăcere și așteaptă ca amintirile toate să își termine povestea. 
Așa a fost pentru mine aseară, la finalul celei de-a V-a ediții a Festivalului „Bun ești, Doamne, bun” ... când ale mele cuvinte s-au blocat sub recunoștință, uimire și emoție. Când dăruiești, nu aștepți răsplată, cu atât mai mult că miza celor doi ani de coordonare în segmentul cultural-tradițional din Parohia „Sfânta Treime” a fost (și încă rămâne) una mai presus de acțiunile pe care o persoană le poate genera.

      Ieri am fost fotograf la cel mai important eveniment cultural anual al comunității ortodoxe românești din nordul Spaniei. Unul dintre invitații care ne-a onorat cu prezența, alături de Domnul Consul General al României la Bilbao a fost domnul Vasile Vasilache. Acest domn deosebit a venit la Festival cu un cadou absolut impresionant: o excursie la Mormântul Sfânt, pentru o persoană desemnată de părintele paroh al parohiei pe care dumnealui o va considera câștigătoare. Pentru eforturile și calitatea organizării spectacolului de ieri, domnia sa a dăruit comunității din Logroño acest premiu.

    Evident, ca fotograf, așteptam pregătită să apară persoana anunțată de Părinte. A urmat un emoționant și puternic discurs despre dăruire, jertfă și inițiativă, despre sumele importante adunate pentru construcția Bisericii noastre și toate acestea, ținând în mână piatra – simbol pe care Nepsis a dăruit-o acum mai bine de un an, ca piatră de temelie a Bisericii și comunității noastre. (...eu, în continuare, așteptam ...) Discursul Părintelui s-a încheiat cu numele meu ...   și în continuare consider că sunt persoane mult mai îndreptățite și potrivite pentru a fi gratulate în acest mod. Pentru mine, este dincolo de vis această călătorie spirituală. Este atât de mare bucuria, încât nu o pot cuprinde în palmele gândului și conștientizării. Voi spune însă și astăzi ca și ieri: fiecare persoană care s-a implicat fie și cu un fir de ață împletită, merită în egală măsură să primească acest premiu.
  
     Mulțumesc, Părinte Vasile! Mulțumesc domnule Vasile Vasilache și le mulțumesc tuturor celor care au înțeles demersurile mele, au rezonat cu ele și s-au alăturat acțiunilor noastre. Le pot mulțumi astăzi și celor care nu au crezut la început în ideile și acțiunile Nepsis, vorbind despre noi – au dus mai departe stindardul nostru, fără să vrea și chiar și prin ei am devenit mai mulți și mai uniți. Aici am întâlnit oameni curajoși, asumați chiar dacă aparent idealiști, și frumoși sufletește din cale-afară, în frunte cu Părintele Vasile.

   Toată activitatea mea ca voluntar alături de românii din Spania a început din conștientizarea necesității unității comunității noastre. Nu poți construi solid dacă nu ai o temelie reală iar aceasta poate fi constituită doar din cultură, civilizație și tradiție, fără jumătăți de măsură. Eu cred că oamenii fără spiritualitate și fără trăire pozitivă nu își îndeplinesc menirea pe acest pământ. Familiile se întemeiază pe iubire și încredere, pe acceptare și planuri de viitor și toate se leagă  împreună prin bucurie iar eu văd comunitatea noastră ca pe o mare familie. Familia are nevoie de un acoperiș sub care să poată sta la masă. Unii vin mai rar acasă, alții mai des, însă toți ajung mai devreme sau mai târziu la marea masă unde se vorbește și se simte în limba și tradiția de proveniență.

    Cu ajutorul Domnului vom aduce un colț din România aici – bisericuța maramureșeană din lemn românesc, adusă și asamblată în orașul nostru de către români de-ai noștri. Este realizabil acest vis și primii și cei mai importanți pași au fost făcuți. Mai mult, beneficiem de o eșalonare foarte accesibilă (35 euro/lunar/familie) timp de un an și jumătate și în acest mod putem avea un simbol autentic românesc ce ne va face cinste, înfățișându-ne cu un element reprezentativ civilizației și tradiției noastre. Noi știm că România este frumoasă, străinii află acest lucru atunci când ajung acolo în vacanțe însă bisericuța aceasta le va povesti ceva despre noi și la ei acasă.

   Încă o dată vă mulțumesc din suflet și vă doresc Sărbători Binecuvântate, cu pace sufletească, belșug și bucurii alături de cei dragi!

Cu drag, respect și recunoștință,

Narcisa-Mădălina Basarman
Logroño, 18.12.2017

 

 Azi mă doare

   Unde te-ai rătăcit, române, când ești așteptat în Marea și Sfânta Îmbrățișare? Ce vor culege generațiile după tine? Tu astăzi treci fluierând pe lângă holdele bogate semănate de de strămoși; doar treci. Nu culegi și nu ai cum și nici ce semăna. Cu frică să te gândești la aceasta, căci ziua în care se vor usca palidele și firavele spice de azi este ziua când vei purta doliu după Țara ta și-a mea.          

   Nu-ți mai îmbrăca domnitorii, valorile și eroii în bermude roz cu verde! Nu se asortează cu lacrima prelinsă pe opinca murdară de noroi și de sânge, nu se potrivesc cu zecile de ani în care au stat nemișcați în furtunile batjocorii și însingurării, așteptând doar Viața de pe urmă, râvnind Mântuirea, înlănțuiți către groapa comună. Istoria te plictisește, literatura nu e genul tău, limba română și tradiția  –  doar un soi de plastilină modelabilă sub ignoranța ta.         

     De te-ar privi un Decebal în al cărui ținut te-ai născut, ai putea sta drept pentru astăzi? Dacă te-ar întreba Brâncoveanu, Ștefan, Mihai, Iancu sau Cuza ... sau jertfa care încă mustește sub sute de ani de iubire de glie, ce ai răspunde? Ce înțeleg umbrele din mersul târât al pașilor tăi de azi? Ce pui pe masa Marii Uniri, române, din România sufletului tău?              

Oprește-te.

(Autor: Narcisa-Mădălina Basarman Logroño, 30.11.2017)

 

Despre Mădălina aia, de la „fotoGráfica” 

 

Dintotdeauna am exprimat ceea ce simt, într-un mod sau altul, fie că am scris, că am sculptat, că am fotografiat, am vorbit sau … am vândut. Așa m-au trimis ai mei înspre viață: să nu mă smiorcăi când dau de greu, să dăruiesc din ceea ce am și să-i admir pe cei mai buni, conștientă fiind de propria-mi valoare reală. Mai clar, să-mi știu lungul nasului și să acționez cu fruntea sus, să mă lupt pentru ceea ce merit și să mă îndepărtez de ceea ce mă tulbură nejustificat.  

Nu voi începe vreo poveste plictisitoare și standard despre marea mea dragoste față de fotografie, despre cum am dat eu click prima dată în Corel sau despre echipamentele mele (nu intenționez să le vând, că-mi trebuiesc!) și în niciun caz nu mă voi da grozavă și cu stea în frunte, (imediat îți spun și de ce…) însă mă voi adresa ție, persoanei care rezonezi cu imaginile și stilul meu de a reda emoția, care te regăsești în felul meu de a privi și a transpune lumea. Ție vreau să îți spun că sunt onorată și mă simt privilegiată atunci când tu îmi încredințezi pentru câteva clipe emoțiile tale, pentru a le așeza frumos pentru generațiile următoare. Tu vii către mine cu toată încrederea iar eu știu că am obligația morală (înainte de toate) de a fi prezentă și implicată 150% în povestea ta.

Îți spuneam mai devreme că nu mă compar și te rog să nu o faci nici tu. În acest domeniu nici nu ai cum să te compari, fiindcă orice activitate care implică și creație și viziune artistică depinde de ochii sufletului care interacționează cu munca ta. Sunt câțiva creativi americani (fotografi, editori de imagine etc) pe care îi urmăresc ori de câte ori am timp. Mă alătur celor care gândesc să ajute clienții să înțeleagă importanța  și diferența dintre un click și altul. Colaborarea cu un fotograf presupune în primul rând să îți placă ȚIE ce vezi în munca lui, să te simți în siguranță pe mâinile sale (aici ajută și un contract cu clauze clare) și să te regăsești în felul în care simte și redă lumea. Aceeași părere o am și despre cei care scriu, filmează, pictează sau cântă. Din fericire, noi cei care ne aventurăm în lumea asta tehnico-artistică, chiar nu ne batem pe clienți, fiindcă nu vindem un produs cu preț fix, aflat lângă alt produs identic. Implicit, intrăm în sfera gusturilor care nu se discută. Ca să mă exprim mai clar, este ca și cum am încerca să facem o paralelă între prune și mango doar pentru că sunt clasificate ca fructe.  

Eu te invit să mă întâlnești iar singura ta întrebare să nu fie legată de preț, fiindcă ai să ratezi surpriza. Lista de servicii este cu mult mai vastă decât „fotografie de nuntă și botez”  și .... NU, nu muncesc gratuit decât foarte rar și doar atunci când dăruiesc rezultatul muncii mele cuiva foarte apropiat / drag. E ca și cum ai merge în vizită la mama ta și o ajuți la cumpărături. Ar fi complicat să iei lista tuturor din bloc, nu? Mă întorc la tarife, fiindcă am observat (cu tristețe) că asta este cea mai mare curiozitate în ceea ce mă privește și îți răspund că lucrez responsabil, la prețurile regăsite pe piața locală. 

Simplificând, nu îți voi răspunde prin mesaje cât costă să vin la evenimentul tău, pentru simplul fapt că nu știu ce îți dorești. Este puțin probabil să vrei fix 10 fotografii, la ora x din zi, cu o pereche de pantofi (în general, pantofii stau cum și unde îi așezi). 

Așadar, hai să ne cunoaștem!
                             

       Cu drag,   Narcisa-Mădălina Basarman

 MARIA CRISTINA

  Mult așteptatul moment a sosit în a doua zi de Brumar – Dumnezeu a binecuvântat tânăra familie Rus cu primul dintre cei trei copilași: un suflet de fetiță. Au numit-o Maria Cristina și zi după zi, împleteau neobosiți și fericiți gânduri, vise și ore nesfârșite de muncă pentru viitorul micuței.

  Departe de Ardealul lor de baștină, suflețelul cu ochi mari, verzi și curioși, creștea însă părea sa fie ceva în neregula: nu vorbea. Ce poate fi mai tulburător pentru inima unui părinte, decât teama și grija pentru copilul său? Au urmat nopți nedormite, transformate în zile petrecute pe holurile cabinetelor medicale, diagnostice ambigue sau definitive ... și toate scăldate în lacrimi și rugăciuni fierbinți către Maica Sfântă. N-au fost în zadar, căci una dintre zile a adus începutul alinării acestei mari încercări – diagnosticul corect: Maria nu vorbea, fiindcă nu putea auzi. Din acea clipă, timpul și-a pierdut dimensiunea în sufletul tinerei mame. Cu credință în Dumnezeu și speranță în viitorul minunii care le lumina casa, a început lupta pentru recuperarea fiicei lor.

  Toate mergeau spre bine, când o nouă problemă a apărut: fetița nu putea desena după cerințele primilor ani de școală, precum ceilalți colegi de clasă. Alte nopți nedormite, îmbrăcate în rugăciuni și griji, alte zile de tulburare în familie. Într-una dintre acestea, mama Mariei Cristina, departe de țara sa și neștiind cui să se adreseze, a ales să străbată străzile orașului în căutarea unei soluții. Ideea s-a dovedit una excelentă, căci îi iese în cale Academia de Arte Plastice „José Luis Birigay” și totodată primul pas către descoperirea înclinațiilor artistice ale fiicei. Acolo, cu multă muncă și răbdare, formele desenate cu stângăcie au devenit minunatele tablouri de astăzi. Cine o întâlnește pentru prima dată pe Maria Cristina Rus, nici nu poate bănui că adolescenta premiantă, cu personalitate puternică dar totodată cu ținută delicată și înclinații notabile către muzică și pictură și-a învățat talentele, sprijinită fiind de mama sa și protejată de Maica Sfântă al cărei nume îl poartă. 

  Din adâncimea privirii sale de smarald strălucește noblețea sufletească așezată cu grijă prin educația primită acasă și în sânul Bisericii românești, alături de nașii ei de botez.

  Maria așterne lumină și pace pe pânză, prin culoare și mângâiere prin note muzicale, își sprijină sora și frățiorul de fiecare dată când este nevoie, neuitând însă nici că are aproape 15 ani și ori de câte ori se ivește ocazia, se bucură de compania prietenelor ei, la cinematograf, în parc sau în excursii, așa cum este și firesc la vârsta sa. Am întrebat-o dacă are prieten (de, iscoditoare din fire!) și mi-a răspuns râzând, degajată, ca un adult „-Nu îmi trebuie prieten deocamdată.” Mi-a tresărit inima de admirație, văzându-i determinarea exprimată cu atâta lejeritate.

  Felicitări și mulțumiri familiei, pentru că prin strădaniile sale dăruiește societății noastre o tânără educată, talentată, care face cinste comunității românești.      (Autor: Narcisa-Mădălina Basarman, 11.09.2017)

 

473.040.000 de secunde: durata unei clipe
Suntem obișnuiți să facem calcule, să gândim planuri concrete și atent studiate, le punem pe hârtie și ne angrenăm în realizarea lor. Putem calcula calendaristic, cu precizie, zile, ore, secunde dar niciodată nu vom putea anticipa clipa și intensitatea trăirii. În iubire nu rămâne loc de planificări. Vine, se instalează și ne rămâne să ne descurcăm cum știm mai bine.
Ei au găsit rețeta!
La puțin peste 20 de ani au decis să se aventureze împreună în cel mai dificil proiect de echipă: FAMILIA. Au pășit prin greutăți și schimbări majore, mână în mână, și-au pus speranța în Dumnezeu și au îndrăznit. Nici în cele mai năprasnice furtuni nu s-au dezlipit unul de altul, ghidați fiind de lumina clipei în care au spus „DA!”. Sunt diferiți unul de altul și tocmai asta a creat întregul: frumos și rotund. 
Au strâns cu grijă flori de câmp și spice de lumină și le-au așezat în glastra anilor ce parcă i-a așteptat pe ei să apară, să-și revendice bucuriile, frumusețea și satisfacția că au ales înțelept.
Vă fie viața de familie limpede precum cristalul aniversării pe care o celebrați!
La Mulți Ani binecuvântați, familie frumoasă!

(Autor: Narcisa-Mădălina Basarman, 11.09.2017)

 

 

ÎI IUBIM PE CEI PE CARE ÎI IUBIM?
Sigur că fiecare dintre noi avem o părere bună despre propriile acțiuni și principii – așa este și firesc, de altfel, doar că există ceva ce unii dintre noi nu știm: nu știm să iubim.  
„Să nu ucizi” este porunca cel mai des încălcată și totuși cea în care nici nu ne-am putem imagina ca protagoniști. Doamne ferește! Cum am putea noi ucide?! (Noi suntem chiar prea buni la suflet, uneori!). Ei, bine, ucidem. Asasinăm cu sânge rece iubiri, zâmbete și legături umane. Ucidem bucuria și libertatea sufletească prin neiubirea declarată ca iubire. Sufocăm egoist zborul celor de-ale căror aripi ar trebui să ne îngrijim. Pretindem respect și apreciere dar oferim gelozie, invidie și posesivitate (adică egoism în cea mai pură formă!). Dănțuim frenetic pe suflete cu porți larg deschise și turnăm otravă în nectarul armoniei apoi umplem cupele și punem masa. Atunci când gustă, unii se strâmbă, alții tac iar altora li se inundă ochii de durere, dar noi știm că ei nu știu că asta le va face bine și oricum exagerează. Noi știm!
         Evident, nu este vorba despre mine sau tine, ci despre oricine altcineva din lumea asta crudă și necruțătoare! Noi, desigur, suntem fii sau fiice cu inimi pline de recunoștință, părinți protectori și drepți, soți sau soții care poartă zilnic de grijă familiei, cu iubire și sacrificii, un frate sau o soră mereu pregătit(ă) să dea un sfat bun și dezinteresat, un prieten de nădejde al cărui telefon este mereu deschis pentru apropiații săi, sau al cărui sfat întotdeauna va fi altruist...  Chiar dacă uneori se întâmplă ca telefonul să fie indisponibil cu orele, sau căldura vocii să fie bici de gheață, dar suntem oameni, nu-i așa?!
Noi suntem cei buni și deseori dezamăgiți de semenii noștri, atât de nerecunoscători și puțini toleranți cu neînsemnatele noastre derapaje. Noi nu rănim prin brutalitatea cuvântului sau faptei, ci suntem sinceri și asumați. Nu este agresivitate aceea când lovim cu securea adevărului nostru, când îi judecăm și îi pedepsim în funcție de realitățile noastre, ci este grijă purtată alor noștri. Nici mare lucru nu le facem când îi neglijăm sau mai grav, când îi agresăm emoțional. Cum care „AI NOȘTRI”?! Păi ei sunt toți cei pe care îi deținem în proprietate absolută. Ei ni s-au dăruit într-o zi și asta înseamnă că putem face ce vrem cu stările lor. Noi le vrem binele întotdeauna și le-o arătăm ori de câte ori putem, așa cum noi știm mai bine. Legăm cu lanțuri grele visele celui de-alături, căci avem acest drept. El însuși ni le-a dat, încredințându-ni-le spre păstrare, cu vocea tremurândă, cu ochii luminoși și aripile-ntinse.    
      Este iubire atunci când dăruiești șoptind sau pășind pe vârfuri în preajma sufletului de alături, atunci când ierți și când primești iertarea dar mai ales atunci când nu repeți greșeala. Nu putem dărui cu pumnii încleștați și nici zâmbi scrâșnind din dinți. Vorbind, nu ascultăm iar ochii închiși nu vor putea vedea.
Este iubire când stai la un pas distanță de limitele celuilalt și când în loc să afirmi, declari blând ce simți și apoi întrebi (evident, nu retoric!). Nu întreba însă niciodată dacă ești iubit(ă), pentru că și asta este tot posesivitate. 
    Nimeni nu trebuie să se simtă captiv în păienjenișul frustrărilor noastre, nimeni nu trebuie să simtă teamă sau obligativitate în preajma noastră și în esență nimeni să nu simtă că trebuie să ne iubească și nici să ne accepte „binele necerut” și nici „micile” derapaje.
Nimeni nu trebuie să facă nimic, însă noi toți avem nevoie să fim iubiți...
... CE NE FACEM?!
(Autor: Narcisa-Mădălina Basarman, 07.03.2017)
VIAȚA ESTE IUBIRE, NU LUPTĂ
           Din ce în ce mai des, ba unii, ba alții se luptă din răsputeri fără oponenți reali. Mai mult, se erijează și în luptători mandatați să salveze o lume care nu le aparține, dar din care fac parte, ca piese de colț dintr-un puzzle gigant.
Sigur, din nefericire există și bătălii pentru viață, căci există oameni ale căror soartă a ajuns în ghearele vreunei boli fizice sau sociale. Aceștia da, din păcate, trebuie să lupte cu ei înșiși pentru a se salva. Eu nu mă refer la ei ci la sensul aparent pozitiv alocat unei acțiuni benefice dar care este din start îmbrăcată în agresivitate și violență.
Îmi place să cred că am evoluat ca societate, ca trăiri și manifestări. Așa cum, atunci când vrei să te căsătorești, nu procedezi ca-n epoca de piatră, dându-i o ghioagă-n cap ca s-o poți târî în peștera ta, ci o ceri de soție iar relația voastră are la bază sentimentul iubirii și apartenenței – așa este și în societate, dacă te vrei a fi o persoană cu voce și idei rezonante – înțelege că violența indusă (fie și în context pozitiv), nu trebuie afișată ca înlocuitor pentru nevoia de iubire și acceptare interumană. Dragă consumatorule de internet și TV, fă-ți curat în viață când dai de asemenea manifestări. Sunt otrăvitoare și te vei usca la umbra lor.
          Suntem înfășurați strâns în pseudo-lideri care nu ne reprezintă, câștigă discursul cel mai agresiv (al celui care se luptă cu nimeni, nu al celui care începe prin a pune piatră solidă la temelie, în urma unui plan propriu) iar răsunătoare și aparent consistentă a devenit doar vocea de tip sirenă antiaeriana cu rafale de tun, însoțită de o atitudine găsită „pe după blocurile gri”. În loc să iubim și să protejăm natura, ajungem să susținem plasticul și betoanele, chiar și atunci când iau chip de om. Grotesc este că sunt aplaudați lăudându-se cu ce nu sunt, chiar în timp ce ambalează gogoașa-n hârtie creponată și-o dăruiesc în plen.
Există o campanie pentru reîmpădurirea României. Mi-ar plăcea să putem planta și în oameni, natura iar din ei să crească mlădițe noi, cu muguri din care să renască iubirea de semeni, să vedem flori de smerenie, decență, maniere, zâmbete blânde.
          A fi patriot român este un fapt și o responsabilitate, nu o mândrie ci o datorie, de a fi și de a cunoaște. Este o chestiune de conștiință și vine la pachet cu o educație sănătoasă primită „de acasă”, cu un minim de cultură românească și cunoaștere a tradiției autentice. A fi român, înseamnă să fii demn și nu mândru – aceste două noțiuni sunt deseori confundate. Demnitatea vine din simțul măsurii și cunoașterea obiectivă a valorilor și limitelor proprii, are în compoziția sa respect, smerenie și iubire, pe când mândria este doar manifestarea orgoliului iar orgoliul este semn de slăbiciune, nu de putere și caracter sănătos.
          Auzim adesea sintagma „Să construim o lume mai bună!”. Foarte frumos, dar din ce și prin ce metode, omule limpede la minte? Crezi că dintr-un discurs al cărui metalimbaj abundă de frustrări personale, dispreț și agresivitate (chiar dacă mascate de aparența patriotismului tău transparent și de așa-zisele tale bune intenții), poți crea lumea aceea mult visată? Ei bine, am vești triste pentru tine – n-o sa-ți iasă și te faci responsabil de efectele acțiunilor tale prin care îi implici direct sau indirect și pe ceilalți.
Binele nu poate veni decât din pozitiv, acceptare și iubire. Orice alt condiment adăugat meniului ce are iz de luptă populistă urâțește, murdărește și distruge. Viața mea este iubire! TU CE ALEGI PENTRU VIAȚA TA ȘI A CELOR DE ALĂTURI?

 

 

Ai grijă ce plantezi, pentru că va veni ziua recoltei!

 

 

(Autor: Narcisa-Mădălina Basarman, 24.02.2017)

 

 
website security DMOZ - Free Link Directory Free Web Directory - Dmoz - Arts and Humanities Add URL to Search Engines 1Abc Directory USGeo Web Directory Submit URL - Submit A Site Submission4U Free Directory anunciosgratisweb.net